Regizorul filmului Profesorul care a promis marea, care va rula la Cinematograful Arta din Arad, în 18 octombrie 2024, de la ora 19.00 a acordat un interviu pentru portalul www.comoexplicarte.com, pe care vă invităm să-l citiți!
G.R.: Bună Patricia! Știai povestea lui Antoni Benaiges înainte de a face filmul?
P.F: Nu știam istoria lui Antonio Benaiges și nici nu citisem romanul lui Paco Escribano. Am descoperit-o când Albert Val mi-a trimis scenariul și am descoperit întreaga poveste din Bañuelos de Bureba.
G.R: Cum a fost procesul de documentare pentru a surprinde ideile din acea realitate dură pe marele ecran?
P.F: L-am avut alături pe Sergi Bernal, un documentarist care s-a ocupat mulți ani de diseminarea poveștii profesorului. Pe de altă parte, m-a ajutat José Antonio Abella, care a scris și un roman despre profesor. În plus, pentru construirea intrigii am intervievat și persoane precum Miguel Angel de Martínez Movilla, reprezentant legal al Grupului,
care au participat la exhumarea mormântului din La Pedraja.
G.R: Interpretările Laiei Costa, a lui Enric Auquer și Luisei Gavasa sunt minunate. De ce ei? Cu ce au contribuit ei la film?
P.F: Atât Enric Auquer, cât și Laia Costa sunt actori foarte curajoși. Le place să-și asume riscuri și să încerce să nu repete același lucru în fiecare secvență. Lucrul cu ei a fost un proces creativ foarte interesant și foarte intens. Luisa este deja o veterană, o onoare să o avem alături de noi.
G.R: Și ce ne poți spune despre copii? Ei sunt adevărații protagoniști…
P.F: Am văzut peste o mie de copii în Burgos până i-am găsit pe cei trei finaliști. Odată selectați, au lucrat mult cu Ana Belmón pentru a pregăti personajele și pentru a înțelege secvențele pe care le-au avut de interpretat. Un proces lung, dar minunat.
G.R: Două intrigi și două momente diferite interacționează în film. Ar putea fi uitarea legătura?
P.F: Legătura dintre cele două intrigi ar putea fi rezumată la uitare, dar aș spune că mai presus de toate ar putea fi moștenirea uitării. Faptul de a vedea cum afectează uitarea atunci când este transmisă generațiilor următoare. Vorbim despre o rană transgenerațională, despre cum o problemă din trecut ajunge în prezent. O vedem mai ales în personajul bunicului, care nu vrea să vorbească despre trecutul său traumatizant din cauza durerii, precum și în personajul lui Emilio Mayor care a încetat să mai vorbească de frică și în cel al Josefinei care preferă să nu mai vorbească, pentru că ea consideră că este mai bine să nu se adâncească în rănile trecutului.
G.R: Consideri că în film tăcerea este o armă de apărare împotriva trecutului?
P.F: Ia să vedem, consider că ștergerea și trecerea sub tăcere a poveștilor precum cele ale profesorului contribuie la uitare. Și în acest film avem o dorință clară de a scoate la lumină aceste povești și acești oameni care au existat. La fel, vrem să dăm voce celor care, astăzi, încă se luptă să-și caute rude dispărute, așa că da, într-un fel consider că a vorbi despre asta înseamnă a lupta ca să nu fie uitat.
G.R: Ce i-ai spune astăzi cuiva care nu a văzut niciodată marea?
P.T: În mod curios, îmi amintesc că în film apar multe jurnale ale copiilor, și tocmai în caietul în care se vorbește despre mare se face referire la imensitate, că e rece sau caldă dar … în niciunul nu scrie că marea este albastră. Copiii nu știau cum arată marea încât nu le-a trecut prin cap să spună care poate fi culoarea ei. Cred că primul lucru pe care l-aș spune cuiva care nu a văzut niciodată marea este, în primul rând, că marea este albastră.
Un interviu de: Gemma Ribera
No responses yet